Ce mult mă dori, Femeie
Cutremurat resorb zăpada-n glie
și-n lutul meu frământ iar nemurirea
din visul șarpelui lipit de lespezi calde.
Sub primăvara nouă
în cârciumi de răscruce sparg cana
dunga fină din vinul sângeriu îneacă o furnică
și sufletul mi-e ros de valuri de căldură
și cântă lăutarii
și răstriștea țigăncii e plină de virtutea cuvintelor cu sens
și-atunci mi-e un dor aprig de propria mea carne
de unduirea ierbii sub suflul meu de vânt.
Ligia Rizea 