Mă întorceam într-o zi acasă, la Călimănești. Taxiul, de fapt un automobil transformat în mijloc de transport în comun, a oprit în stația „Elegant” să mai ia un client. Doar unu mai trebuia ca să fim cinci în mașină. Stăteam în față, și logic, soferul a coborât geamul din dreptul meu să întrebe lumea de pe trotuar, ce avea el de întrebat. Un bărbat, destul de pletos și destul de tânăr, așa mi-a rămas în imagine, s-a aplecat spre geamul deschis al mașinii, cât pe ce să-mi bage degetele în ochi, și a zis: „Semănați cu Ana Blandiana”. I-am răspuns: „ Aș vrea eu.” De fapt nu voiam. Și chiar mă irita orice asemănare cu altcineva. Una singură mi-a plăcut. Stăteam în patul meu de la căminul din Grozăvești, abia trezită din somn și deja obosită de ziua ce urma, răzemată de perete, cu părul vâloi și cu bărbia în piept. „Semeni cu Beethoven, stai să te desenez”, a sărit Doina din patul de vis-á-vis și m-a desenat pe o foaie de hârtie ruptă la repezeală dintr-un caiet. Apoi și-a lipit opera pe geam, a pus alături borcanul de sticlă în care tineam un smoc de iarbă înaltă pe post de floare și a decretat: „Facem priveghiul lui Beeeethoven!”
Ligia Rizea 