Etichetă: Bolnița Coziei

Cozia – o emblemă a românilor


Un periplu spiritual prin Vâlcea, nu îl poți începe decât în pronaosul Coziei. Sfârșitul secolului al XIV găsește Țara Românească în grija voievodului Mircea cel Bătrân. E drept că mai potrivit ar fi să-i spunem cel Mare, dar termenii își pierd din importanță când te apropi de vremurile trecute cu dorința sinceră de a înțelege o epocă, un popor, un lider. Ne poate ajuta Cozia să-l înțelegem pe Mircea cel Bătrân? Și ce ar trebui să ne facă ea să înțelegem? Mai întâi de toate, că Mircea nu a vrut să rămână pentru timpurile cele veșnice, aliniat alături de înaintașii săi, la Biserica Domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș. Vanitatea unui prinț care se pregătea să joace un rol important în epoca sa? Poate.

Învăluită de jur împrejur de păduri, vegheată de stânci învăluite în legende, amintind prin numele lor de vechii sihaştrii,  Cozia, „… oglindă a cerului nostru duhovnicesc”[1], a fost şi va rămâne de-a lungul veacurilor una dintre cele mai frumoase aşezări monahale din sud-estul Europei. Destinată de ctitorul său, Mircea Voievod, să adăpostească obştea monahală care vieţuia în acest loc singuratic şi greu accesibil, Sfânta Mânăstire Cozia, rămâne peste timp, spre deosebire de multe alte ctitorii voievodale, numai aşezare monahală. Începuturile vieţii monahale şi istoria unei mânăstiri, „… cel puţin la noi în ţară – … nu începe neapărat cu pisania sau întâiul hrisov. Ea este precedată de o lungă şi obscură pre-istorie, ale cărei obârşii ne-ar putea duce până-n peşterile deceneilor, încreştinaţi odată cu pogorârea lor în plămada noastră etnică”[2].

Locul ales de Mircea cel Bătrân pentru zidirea unei biserici, la îndemnul Sfântului Nicodim, pe atunci duhovnicul şi îndrumătorul său spritual, deşi greu accesibil, era prielnic dezvoltării armonioase a unei mânăstiri. Poziţia strategică, liniştea şi frumuseţea naturii înconjurătoare erau întru totul potrivite cu destinaţia hotărâtă de marele voievod pentru Mânăstirea Cozia, de a-i  fi loc de veşnică odihnă. Zidurile mânăstirii erau  scăldate spre răsărit de valurile Oltului, neliniştite încă de lupta cu muntele despărţit în două: spre est Muntele Cozia, siluetă ablăstrie, insulară, stranie, ultimă redută pe care Masivul Făgăraş o aşează în calea tumultosului râu şi Muntele Basarab, cu care, spre sud-est, prin Munţii Căpăţânii, s-a opus bătrânului râu, Masivul Parâng. Singurul acces posibil, cu trăsura sau carul cu boi, era dinspre miazăzi.  Dificultăţile întâmpinate în întreţinerea acestui drum, „tăiat cu ciocanul în stâncă”, sunt reflectate în documentele vremii. Astfel, el este refăcut în 1619 de locuitorii Călimăneştiului (la malul de la Căciulata), voievodul Gavriil Movilă scutindu-i, pentru această lucrare, de dările către stat. Paul de Alep, însoţindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o vizită în Ţara Românească, descrie în 1657 acest drum: ” Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştrii, am mers pe jos până ce am trecut podul. (…) Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu (Oltul, n.n.), dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare,( …)  închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare,(…) Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi, este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi”[3].  Întreţinerea în bună stare a drumului dinspre Călimăneşti continuă să fie o problemă şi în secolul următor. În 1749, Grigore Ghica Voievod face, la rândul său scutiri, pentru a veni în sprijinul egumenului Coziei, Kir Rafail, ca să se poată asigura „… paza acestui drum, de dres, fiindcă de-a pururea surpându-se muntele, se strică…”[4] .

Alegerea locului de zidire poate să fie argumentată prin poziţia strategică a micii depresiuni de la ieşirea din defileu a Oltului, dar raţiunilor de ordin militar trebuie să li se adauge frumuseţea deosebită a locului şi, faptul că, foarte probabil, aici a existat o vatră monahală, o mână de sihaştrii ale căror urme se păstrează până în zilele noastre, în chiliile rupestre de la Sfânta Mânăstire Turnu şi prin denumirile munţilor din împrejurimi[5]. Depresiunea, care în extremitatea sa nordică găzduieşte Sfânta Mânăstire Cozia, este fără îndoială un dar Dumnezeiesc. Urmând firul şoselei spre Sibiu, ea se înfăţişează, încă de la Bujoreni, din Capul Piscului, ca o promisiune mirifică, având pe fundal profilul de dinozaur uriaş şi albastru al Muntelui Cozia. Apoi se ascunde sub cutele dealurilor, ca să o regăseşti, după 15 kilometrii, aşternându-se de o parte şi de alta a Oltului. Împresurată de impresionante păduri de fag, spre care urcă livezi de pomi fructiferi şi ascunzând în străfunduri ape vindecătoare este cu adevărat „pământul făgăduinţei”, cum spunea, în 1522, Gavril Protul de la Sfântul Munte Athos[6].

Vatră spirituală neântreruptă de acum şase secole, Mânăstirea Cozia a fost, de-a lungul timpului, matcă din care s-au hrănit credinţa ortodoxă şi spiritualitatea românească. De jur împrejurul ei au fost ridicate vetre monahale şi biserici care conferă Văii Oltului şi Călimăneştiului un statut special în istoria sacră a românilor: Schitul Ostrov (1520 – 1521) construit de Neagoe Basarab şi Despina Doamna; Schitul Sfântul Ioan de sub Piatra („Cozia Veche”, 1602); Mânăstirea Turnu (1676), ctitoria mitropolitului Varlaam, fost egumen al Coziei; Mânăstirea Stănişoara (1747); Biserica „Sfinţii Voievozi” (Biserica veche, 1711 – 1715), ridicată de Kir Serafim, egumen al Coziei; Biserica „Sfinţii Voievozi (fostul Schit Păuşa, 1654-1658, refăcut în 1854); precum şi Schitul Cornetu (1666), fost metoc  al Coziei.

Drumul european, care trece astăzi pe la poarta mânăstirii, face ca sfântul lăcaş să fie accesibil unui număr important de vizitatori, români şi străini, atraşi de strălucirea multiseculară şi harul sfintei ctitorii a lui Mircea Voievod.

Datarea ansamblului monastic de la Cozia a dat naştere la controverse, apărute ca urmare a faptului că, în 20 mai 1388, Mircea Voievod semnează două hrisoave: în unul se face referire la „locul numit Călimăneşti pe Olt”[7], iar în cel de-al doilea „la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia”[8]. De aici, unii cercetători au tras concluzia că domnitorul a construit două biserici, una la Călimăneşti şi alta la Cozia. Referitor la conţinutul primului hrisov, s-a considerat că Mânăstirea Cozia ar fi primit danii încă din timpul domniilor lui Radu I (1377 – 1383) şi Dan I (1383 – 1386), tatăl şi respectiv fratele voievodului Mircea, deci, că ar fi existat înainte de domnia acestuia, fiind identificată incorect cu ruinele numite „Cozia Veche”. Controversa este lămurită prin studiul exegetic făcut de Emil Lăzărescu[9]. Privitor la daniile menţionate în hrisovul I, Emil Lăzărescu precizează că ele sunt legate de Mânăstirea Cotmeana, ctitorie a lui Radu I, iar prin hrisovul al II – lea, această mânăstire devine metoc al Mânăstirii Cozia. Supoziţia, că ruinele de la „Cozia Veche” ar putea fi mai vechi decât principala ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, a fost înlăturată în urma cercetărilor arheologice conduse de N. Constantinescu[10] (5), care stabilesc că zidirea bisericii de la „Cozia Veche” datează din secolele XVI – XVII, fundaţiile acesteia fiind ridicate la 15 cm, deasupra unei locuiri aparţinând culturii geto-dacilor (din a doua perioadă a civilizaţiei fierului). Aceleaşi cercetări, stabilesc că biserica mare şi fundaţiile clădirilor mânăstireşti de pe laturile de sud şi est, datează din vremea lui Mircea cel Bătrân, întărind astfel hrisoavele din 20 mai 1388.

Mircea cel Bătrân începe zidirea bisericii de la Cozia aproape imediat după urcarea pe tron, cel mai probabil în primăvara anului 1387 și o sființește în 18 mai 1388. Aduce la Cozia cei mai buni meșteri ai vremii, zidari, pietrari și zugravi, din țară, din Serbia, din Georgia și de la Constantinopol. Sfântul Nicodim de la Tismana a oficiat slujba de sfințire, în aceea zi de 18 mai 1388, și, probabil, a avut o contribuție importantă în stabilirea la Cozia a regimului athonit, despre care încă mai vorbea, în 1657, Paul de Alep, secretarul Patriahului Macarie al Antiohiei. Cele două documente din 20 mai 1388, emise de cancelaria domnească a voievodului Mircea cel Bătrân devin, atât actele de atestare ale sfântului lăcaş, cât şi actele juridice prin care sunt reglementate proprietăţile ce urmau să-i asigure întreţinerea. În unul din aceste documente, Mircea stabileşte că „Vieţuirea acestui lăcaş să fie după orânduiala popii Gavriil şi câte va orândui el şi va aşeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cât de puţin”. In cel de-al doilea document se menţionază: ” … şi am dăruit domnia mea câte sunt pentru nevoia călugărilor ce trăiesc în acest locaş, pentru hrană şi îmbrăcăminte: satul lângă mănăstire numit Călimăneşti, şi alt sat dincolo de Olt, anume Jiblea, încă şi Brădăţanii şi Seaca şi pe Râmnic satul Hinăteşti”. De la bun început, Mânăstirea Cozia a dispus de un important domeniu feudal. În secolul al XV – lea, el cuprindea peste 25 de sate, bălţi la gurile Ialomiţei, mori şi, aşa cum rezultă dintr-un document din 1505 semnat de Radu cel Mare, avea dreptul, încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, să vămuiască mărfurile turceşti şi ungureşti care tranzitau Valea Oltului. În plus, asigurând vama la Valea Poştei, mânăstirea beneficia de diverse facilităţi date de autorităţile transilvănene, călugării Coziei punând să aducă de dincolo de munţi toate cele necesare chinoviei, fără să plătească vamă.

Primul stareţ al mânăstirii, numit, aşa cum se poate vedea mai sus, «popa chir Gavriil» se bucura de înalta preţuire a domnitorului, fiind citat în documentul dat de Mircea la 4 septembrie 1389, imediat după Nicodim Sfinţitul şi înaintea boierilor din sfatul domnesc. Obştea călugărească a Coziei a fost organizată, la sfatul Sfântului Nicodim, întărit prin poruncă domnească, după regulile Sfântului Munte Athos. În 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriahului Macarie al Antiohiei, menţionează: „În această mânăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinând-o  Sf. Treimi.”[11]  O mărturie importantă, înfăţişând mănăstirea după un secol de existenţă (1520), a lăsat-o  Gavriil Protul de la Sfântul Munte Athos: „Acea mânăstire, avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi multe împrejurul ei. Și are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă … am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”[12].

Mânăstire Cozia, prin călugării cărturari pe care i-a adăpostit, şi-a înfăptuit în istoria Bisericii Ortodoxe Române rolul de temeinică zidire spirituală. Filotei Monahul, primul imnograf de la care au rămas Pripelele sau Mărumirile ce se cântă şi astăzi în bisericile noastre, la slujba de Polieleu, fost logofăt al lui Mircea Voievod, călugărit aici, este doar un prim exemplu. Organizată în tradiţia de origine patristică, după regulile Sfântului Pahomie şi ale Sfântului Vasile cel Mare, ea a fost, încă din timpul lui Mircea, o şcoală mânăstirească. Primul dascăl menţionat în hrisoavele domneşti a fost Sofronie, stareţul mânăstirii între 1406 – 1419[13] (11). Cei ce doreau să devină călugări, trebuiau să înveţe Sfânta Scriptură.  La Cozia, ca şi în alte mânăstiri, se asigura o instrucţie elementară: cititul, scrisul, şi deprinderea unei meserii manuale. Cei înzestraţi, învăţau sculptura, pictura şi muzica. Începând cu secolul al XIV – lea, Mânăstire Cozia devine unul dintre cele mai puternice centre culturale româneşti. În secolul al XVI – lea,  documentele menţionează peste 50 de  dieci munteni, care au învăţat carte românească şi slavonească la Cozia. La sfârşitul secolului al XVII -lea exista aici „… un fel de universitate grecească care a avut o mare însemnătate în mişcarea culturală din epoca aceea”[14].  Ulterior, prin lungul şir de arhierei, episcopi  şi mitopoliţi pe care i-a dat, ziditori la rândul lor de spiritualitate, artă şi cultură română, Cozia a devenit prin harul divin pe care-l revarsă neîntrerupt de şase veacuri, o emblemă sacră a spaţiului românesc.

ARHITECTURA – CONSIDERAŢII GENERALE

Biserica mare a Mânăstirii Cozia este considerată un monument-cheie, aparţinând unui tip de edificiu răspândit în interiorul şi în afara Ţării Româneşti începând cu secolul al XIV-lea, şi anume tipul triconc. Istoria utilizării anterioare a planului triconc în construcţia bisericilor coboară în timp spre secolul IX, fiind regăsită în activitatea misionară a sfinţilor Clement şi Naum de la Ohrida. Având ascendenţe în modele constructive paleobizantine folosite în balcani, planul triconc este preferat „pentru simbolica sa trinitară precisă – atât de evocatoare într-o trudă dusă sub semnul crucii”[15], dar şi pentru funcţionalitatea sa liturgică. Spaţiul interior este împărţit în două: naosul ca unitate centrală a edificiului, cu cele trei abside, cea de la est adăpostind altarul, iar cele laterale cântările de strană; nartexul sau exonartexul  cu funcţiuni funerare. Prin Atanasie, un mare întemeietor al ortodoxiei şi al vieţii monahale, planul triconc este adoptat pentru Lavra Sfântului Munte Athos, iar ulterior va fi regăsit în toate cinobiile atonite în forma sa cunoscută sub numele de triconc dezvoltat [16], de unde iradiază în tot arealul sud-est european, în raport direct proporţional cu prestigiul ascendent al aşezămintelor Athosului,  începând cu mileniul al X-lea.

Pe teritoriul României, planul triconc are ca precursor planul treflat al bisericii descoperie la Niculiţel (datată pe la 1100), „un plan arhaic, cunoscut încă din clădirile veacului al IV-lea (cf. Roma, Santa Sotere), dar care se va bucura ceva mai târziu – sub varianta bisericii cu planul triconc – de o mare răspândire în Tările Române”[17]. Răspândirea planului triconc la bisericile mânăstireşti din ţinuturile Dunării de Jos, după 1370, are ca punct de plecare Mânăstirea Vodiţa II şi este „strict legată de sosirea aici a greco-sârbului Nicodim şi a tovarăşilor săi”[18]. Istoria triconcului începe la noi, după cum afirmă Virgil Vătăşianu[19], cu biserica Vodiţa I (datată ipotetic în ultimii ani ai secolului al XIII-lea), ale cărei urme se păstrează in interiorul ruinii Vodiţa II.  Prin Vodiţa II, planul triconc şi găsirea soluţiilor potrivite pentru a asigura stabilitatea bolţilor intră în preocupările meşterilor autohtoni. Este introdusă o pereche de pilaştrii în flancurile horelor (absidelor) laterale, cupola fiind aşezată pe cele patru arcuri care leagă pilaştrii între ei. Se realizează astfel, neutralizarea împingerilor exercitate de bolţile cilindrice din capetele navei şi de cupola montată pe tambur în partea centrală a edificiului, naşterea bolţilor este împinsă spre interior, pilaştii şi nişele din flancuri acţionând ca un sistem de contraforturi interne. Structura descrisă mai sus este specifică „şcolii morave”, dezvoltată în valea inferioară a râului Morava şi în apropiere de Dunăre. Cu Ravanica, construită între 1375–1377, necropola cheazul sârb Ștefan Lazăr Hrebeljanovici, debutează stilul arhitectural al școlii morave. Urmează  Lazarica, biserica domnească din Krusevac, construită în 1377-1380, Cozia lui Mircea cel Bătrân, în mai 1388, și tot în 1388, cu puțin înainte de  bătălia de la  Kosovo Polje, începe construirea Mănăstirii Liubostinia, care va deveni necropolă a doamnei Milița, soția cneazului Lazăr. Cele trei biserici, Lazarica, Cozia și Liubostinia au foarte multe elemente comune. Cu siguranță, însă, Cozia nu este un simplu model importat, ci o sinteză cu elemente constructive originale, datorată meșterilor zidari autohtoni, probabil conduși de un arhitect sârb. Sistemul constructiv specific școlii morave care a luat amploare în Serbia, spune Virgil Vătășianu, aplicat „la o clădire de tip triconc e atestată pentru prima oară la Vodiţa II, iar formularea clasică o atinge biserica principală a Mănăstirii Cozia” și conchide că, având în vedere că biserica de la Vodiţa II, construită în 1370, este anterioară bisericilor sârbeşti, „contribuţia meşterilor olteni la elaborarea structurii (“de tip morav”, n.n.) apare totuşi importantă, poate chiar decisivă”[20].

Ceea ce impresionează la biserica mare a Coziei este aulicitatea. Despre ea vorbesc mai toți istoricii de artă și arhitecții. Alexandru Nancu, la rândul său, subliniază contrastul dintre imaginea exterioară a bisericii, echilibrată, ordonată, dându-ți impresia de smerenie a edificiului și surprinzătoarea lansare pe verticală a spațiilor interioare. Exterior, dominanta este orizontală, influențată fiind și de pridvorul brâncovenesc, adăugat ulterior, iar smerenia, spune Alexandru Nancu, „se întregeşte (…) prin acoperişurile nu prea înalte şi „mângâiate” ale absidelor, turlei şi ale navei şi nu în ultimul rând, prin discreţia cu care sunt realizate decoraţiile rozetelor şi cele ale ancadramentelor ferestrelor. (…) În interior te aştepţi să te întâmpine aproximativ aceeaşi senzaţie, dar eşti izbit imediat cum păşeşti în pronaos de lansarea pe verticală a spaţiilor, care culminează apoi cu superba catapeteasmă de zid a cărei înălţime neobişnuită îţi împinge privirea spre cupola Pantocratorului”[21]Această caracteristică a Coziei nu este singulară, dar este aparte. De altfel, Virgil Vătășianu spune, referindu-se la structura de tip morav: „cristalizarea cea mai perfectă a acestei structuri a atins-o Cozia”[22], iar  Gabriel Millete vorbea despre „simțul măsurii și gustul logicii ce caracterizează tradiția bizantină”[23].

Realizare artistică de mare rafinament, cu elemente constructive originale, integrând organic tradiţia bizantină, caracteristicile arhitecturii balcanice şi arta autohtonă a zidirii bisericilor din secolele XIII – XIV, edificiul ridicat de Mircea cel Bătrân uimeşte prin armoniea proporţiilor, prin rafinamentul şi valoarea elementelor artistice integrate, prin rezolvările tehnico-constructive care i-au asigurat verticalitatea timp de peste şase secole. Construită din piatră de talie alternând cu cărămidă, biserica se bucură de un amplasament bine ales care i-a asigurat rezistenţa în timp. Temelia sa variază între 0,50 şi 0,80 m, iar zidurile exterioare sunt groase de 1,30 m. Planul bisericii (triconc) este compartimentat în: naos, pronaos şi pridvor. Naosul are trei abside (hore), cea de la răsărit adăposteşte  altarul, iar cele de pe laturile de sud şi nord sunt consacrate corului. Turla se înalţă deasupra naosului pe un tambur încheiat printr-un un inel tronconic, sprijinit prin pandantivi, pe patru arcuri în consolă, care se descarcă pe cele două perechi de pilaştrii situaţi pe flancurile laterale ale absidelor de sub şi nord. Pe aceste laterale, constructorul a plasat în adâncimea zidurilor două nişe care neutralizează împingerea bolţii semicilindrice a naosului şi totodată lărgesc spaţiul interior. Pronaosul are forma aproape pătrată şi este acoperit de o boltă semicilindrică. Zidul despărţitor dintre naos şi pronaos este de 1,40 m. Pronaosul şi-a păstrat funcţia funerară, el adăposteşte mormântul ctitorului, pe cel al maicii Teofana, mama domnitorului Mihai Viteazul, mormântul mitropolitului Varlaam, ş.a. Pridvorul, construit în stil brâncovenesc, deşi adăugat ulterior, se integrează întregului ansamblu, jucând rolul de element de trecere de la natura înconjurătoare la atmosfera spiritualizată din interiorul bisericii, chiar dacă, alungeşte edificiul schimbându-i proporţionalitatea originară.

Decoraţiunea exterioară este concepută cu eleganţă şi rafinament. Faţadele sunt împărţite în trei registre de două brâie în dublu tor. Compoziţia pe verticală este realizată, pe exteriorul celor trei abside, de colonete care străbat primele două registre, sprijnind în registrul superior, (aproape de cornişe), arcade oarbe, fin sculptate în piatră, cele centrale având în mijloc rozete amplasate deasupra ferestrelor care străbat registrele inferioare de pe aceeaşi verticală.  Celelalte opt rozete, amplasate în registrul superior, (patru pe faţada de sud şi patru pe faţada de nord, cu ancadramente semicirculare şi circulare din plăcuţe de ceramică perforate, rânduri de cărămidă aparentă şi arcaturi sculptate), dictaeză ritmul compoziţiei din registrul inferior constând în colonete coborând până la soclu şi cuprinzând în partea mediană ferestrele (patru pe faţada de sud şi două pe faţada de nord). Ferestrele, iniţial doar şapte, amplsate în naos şi altar, cu ancadramente de piatră sculptate în slil georgian, se păstrează în forma originară în partea superioară, lucru vizibil prin finaţea lucrăturii. Ulterior, în timpul restaurărilor din secolul al XVIII – lea ele au fost lărgite şi s-au deschis două ferestre noi pe peretele de sud al pronaosului. Acoperişul dezvăluie elementele principale ale sistemului de boltire, jocul zimţat al cărămizilor care alcătuiesc cornişele potenţează ritmul şi alternanţa volumelor.

Remarcabil, la biserica mare a Coziei, este faptul că edificiul în întregul său, cu o multitudine de detalii constuctive şi artistice se încheagă într-o armonie unitară, elegantă, fără excese.

ANSAMBLURILE PICTURALE DE LA COZIA

Când intri în pronaosul Coziei și te oprești să-ți cumperi lumânări, te vor impresiona negreșit siluetele celor patru anahoreți, „campionii pustniciei”[24], cum i-a numit acad. Răzvan Theodorescu. Ei sunt Macarie, Metodie, Petro și Onufrie cel Mare (Onoifrie). Pictura murală a pronaosului degajă un accentuat spirit isihast și, din câte știm, întreaga biserică a fost pictată inițial în aceeași manieră, în naos fiind înlocuită, după trei sute de ani de meșterii zugravi ai școlii de pictură de la Hurezi.

Amprenta principală să-i fi aparținut misionarului Nicodim? Aprigul prinț Mircea să-i fi lăsat lui Nicodim întreaga decizie a decorării ctitoriei sale?  

Pictura murală din pronaosul Coziei, cronologic, urmează celei din Biserica Domnească „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeș. Cea de la Curtea de Argeș a fost realizată între anii 1364-1369, în timpul domnitorului Vlaicu Vodă, iar cea de la Cozia a în anul 1391. Ambele ansambluri picturale sunt moșteniri artistice și spirituale de o incontestabilă valoare și fiecăruia îi revine un loc important în istoria artei religioase românești. Ele se înscriu stilistic în faza ultimă de strălucire a artei bizantine, Renașterea Paleologă, care a adus  o modificare a discursului plastic menit să devină suport vizual al dogmei religioase. Treptat, în bisericile bizantine din secolele XIII și XIV, monumentalele mozaicuri au fost înlocuite cu fresca, mai puțin costisitoare și mult mai generoasă prin extensia spațiului pictat și diversitatea tematică. Autoritatea imperială, zdrobitoare altădată, făcea treptat loc unei aplecări către umanism, către trăirile și iluminarea credinciosului, către teologia mistică, rafinată a isihasmului care își căuta un suport artistic pe măsură.

Ceva însă le deosebește. Opțiunea comanditarilor pare să fie diferită. La Curtea de Argeș, artiștii sunt mult mai „exuberanți” în exprimarea subiectelor biblice, paleta coloristică este diversă, mișcarea personajelor amplă și narativă, în timp ce la Cozia te întâmpină o monumentalitate sobră, controlată cromatic și subordonată unui program iconografic riguros. „Picturile de la Cozia reclamă un popas mai îndelung, deopotrivă pentru particulara lor orientare iconografică și pentru severitatea ținutei, severitate care nu ascunde calitățile de excelent desenator și verva de penel a autorului anonim.  Aflate în contact cu pictura sârbă contemporană, decorația de la Cozia exprimă fără echivoc momentul de recrudescență mistică a isihasmului, a cărui autoritate în Țara Românească a primilor Basarabi beneficia pe atunci de energica personalitate a lui Nicodim de la Tismana” – spune reputatul critic și istoric de artă Vasile Drăguț.[25] Programul iconografic păstrat în pronaosul Coziei reflectă ordinea și rigoarea trăirii spirituale monahale. Peretele despărțitor dintre pronaos și naos, cel pe care-l vezi când pășești în biserică, etalează pe două benzi succesive, deasupra arhanghelilor Mihail și Gavriil, cele 24 de scene ale Imnului Acatist (al Bunei Vestiri), dedicate Tainei Întrupării lui Iisus Hristos.

„Secvențele ilustrate de Imnului Acatist, (…), sunt cele care au conservat iconografic și stilistic ultima reflectare a artei oficiale din imperiul bizantin târziu al Paleologilor; una dintre ilustrările cele mai elevate ale acestui imn este cea pictată la Cozia” (Elisabeta Negrău, Mănăstirile Olteniei. Artă și spiritualitate) [26]

Inscripțiile extinse ale Imnului Acatist de la Cozia, din secolul al XIV-lea, păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo, remarcă acad. Răzvan Theodorescu, subliniind încă o dată deplina inserție spirituală a Coziei în mișcarea teologică a epocii ctitoririi sale. Descrierea ciclului Întrupării, debutează cu o scenă nemenționată în Sfânta Scriptură, însă după tradiție foarte veche, în care, momentul Bunei Vestiri  a avut loc în afara casei, la o fântănă la care Feciara Maria venise să scoată apă. Fecioara Maria, înveșmântată în albastru, se află lângă fântănă, iar Îngerul Domnului coboară din cer. În cea de a doua scenă Fecioara Maria stă în picioare pe un piedestal, iar Arhanghelul Gavriil, în fața ei, o binecuvântează cu mâna dreaptă, iar în cea de-a treia Arhanghelul este înveșmântat în roșu, culoarea simbolică a Fiului în reprezentările veterotestamentare ale Sfintei Treimi.  O scenă specială, cea de-a patra, este cea ilustrând Condacul III din Acatistul Buneivestiri – „ Puterea Celui-de-sus (a umbrit atuncea…) – în care Fecioara Maria este reprezentată în mandorlă, simbolul Slavei Cerești ce se cuvine Tatălui și Fiului. Urmează scena „Vizitațiunii”, a întâlnirii dintre Maica Domnului și Sfânta Elisabeta purtând în pântec pe Sfântul Ioan Botezătorul. Cea de-a șasea scenă trimite la Condacul IV din Acatistul Bunei Vestiri – „Vifor de gânduri de îndoială (având…)”, o scenă dublu construită în scop narativ, în care Iosif este reprezentat stând pe un scaun, muncit de gânduri și apoi în fața Fecioarei Maria, rezemat cu mâna stângă în toiag și cu dreapta  solicitînd expresiv lămuriri. Fecioara Maria îl privește peste umăr arătând cu ambele palme descise spre cer. Scena este încărcată gestual de un puternic dramatism vădind expresivitatea execuției plastice. A șaptea scenă – „Nașterea Domnului” frumos executată și bogată în detalii are ca punct de accent cupola cerească (o jumătate de nimb) protejând Fecioara și pruncul nou născut, adorat de păstori).  Următoarele cinci scene cu care se încheie primul registru sunt consacrate călătoriei magilor, inchinării magilor, plecarii acestora călăuziți de înger, fugii în Egipt și Întâmpinarii Domnului de proorocul Simion – narațiunea epuizând primele șapte condace ale Acatistului Bunei Vestiri. Cel de-al doilea registru, în 12 scene înșiruite tot de la stânga la dreapta este destinat sublinierii efectelor Întrupării lui Iisus Hristos, ruperea legii celei vechi, ridicarea păcatului originar și glorificarea Sfinteri Fecioare ca Theotokos (Maica Domnului).

În nişele de pe peretele despărţitor dintre pronaos şi naos, într-un limbaj deosebit de restul compoziţiilor, sunt prezente două scene veterotestamentare înfăţişând pe Sfântul Ilie în pustiu, hrănit de corb si Jertfa lui Avraam. Decorul, spre deosebire de restul ansamblului unde lipseste aproape cu desăvârsire, este aici prezent, restabilind, e drept sumar, funcţia narativă. Intercalarea acestor două scene, la nivelul vizual de proximă intimitate cu privitorul, prefigurând întruparea lui Iisus Hristos și punctând sensurile profunde ale ispitirii și jertfei, dau claritate și consistență mesajului teologic al picturii din pronaosul Coziei.

Cele șapte sinoade ecumenice reprezentate în registrul median, începând pe  peretele de sud cu cel de la Niceea, patronat de împăratul Constantin cel Mare (325 d. Hr.) și sfârșind pe peretele de nord cu cel patronat de împărăteasa Irina, tot la Niceea (în 787 d. Hr.), prin care se pune capăt prigonii icoanelor, își au funcțiia lor lămuritoare asupra evoluției dogmei creștine. Între sinoade ecumenice, în poziție centrală pe peretele de vest, deasupra ușii de la intrare, este intercalată scena Viziunii (Vedeniei) Sfântului Petru din Alexandria, realizare plastică remarcată frecvent în tratatele de istoria artei, pentru valoarea compozitiei şi semnificaţia ei liturgică. Locul consacrat al acestei scene este în altar, la proscomidie, aducerea sa în pronaos și integrarea în friza Sinoadelor ecumenice fiind o întărire a argumentelor teologice anti-ariene prin care se nega substanța divină a Mântuitorului. Deasupra sinoadelor, întreaga boltă semicilindrică este ocupată de menolog (sinaxar), fiecărei zi a anului revenidu-i evenimentul major care a marcat jertfa, dar și  victoria credinței creștine, în primele veacuri de după Iisus Hristos. Din păcate, în decursul timpului s-au piertdut peste 150 de scene de pe boltă şi de pe peretele despărţitor.

Concepția teologică pe care pictura din pronaosul Coziei o transpune vizual este cea a credinței în Întruparea Luminii necreate, în calea deschisă omului spre îndumnezeire, în posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu „«prin vedere» și intuire în inimă, în opziție cu teoriile cunoașterii pur raționale dezvoltate de umanismul occidental”[27]. Sfinții  proveniți din rândul călugărilor cu viață exemplară înconjoară pronaosul Coziei în registrul inferior, oferind suport pentru rugăciune și întărire pe drumul dreptei credințe, printr-un complex îndreptar pedagogic, pe care viețile lor însumate îl realizează. De șase sute de ani, umăr la umăr, de-a lungul pereților, veghează rugăciunile călugărilor cozienilor. Sunt monumentali, netulburați și așa au rămas și atunci când biserica a devenit grajd pentru caii trupelor de ocupație din Primul Război Mondial, și când piatra funerară cioplită ca un sarcofag egiptean ce acoperea mormântul voievodului Mircea a fost spartă, și atunci când mâini necurate le-au scos ochii, se zice că pentru descântece diavolești. Multe au fost evenimentele înălțătoare la care au participat, dar nici de cele tragice, violente nu au fost lipsiți. Și tot de șase sute de ani, pictura murală de la Cozia influențează direct pictarea bisericilor mănăstirești din Țara Românească. Bisericii „Sfânta Treime” de la Cozia, biserica mare, cum mai este cunoscută, pentru a fi deosebită de celelate trei mai mici (cele două paraclise și bolnița), ilustrează prin pictura sa, atât prin cea originară, păstrată în pronaos, ca și prin întregul ei program iconografic a cărui structură tematică și ordonare spațială a scenelor din naos și altar a fost păstrată la refacerea din 1704 – 1705, o profundă adeziune la spiritul teologic și canoanele isihasmului, bine conturate în arta murală paleologă de la sfârșitul secolului al XIV – lea, în capitala imperială, dar și în centrele urbane și monahale din spațiul ortodox, cu deosebire în cel balcanic. Această adeziune, dincolo de influențele călugărului sârb Nicodim, aduce în discuție două aspecte care-l privesc pe  ctitor: opțiunea fără echivoc pentru ortodoxie a unui spirit teologic cultivat, care transpare și din textul hrisoavelor semnate de domnitor; afirmarea calității sale de despot. Referitor la ultimul aspect, acad. Răzvan Theodorescu a fost cel care a subliniat prezența la Cozia a vulturului bicefal, însemnului heraldic al împăraților Bizanțului, sculptat în piatră deasupra ferestrei din dreptul tabloului votiv din naos.

*

Cel de-al doilea ansamblu de pictură murală de la Cozia, în ordine cronologică, este pictura din Bolnița Coziei. Biserica bolniță de la Cozia, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a fost ridicatăde Radu Paisie, pe numele său adevărat Petru de la Argeș, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare și devenit prin a doua căsătorie, cu Roxandra, fiică a lui Neagoe Basarab și văduvă a domnitorului Radu de la Afumați, ginere al Despinei Doamna. Asupra identității voievodului ctitor al bolniței de la Cozia au fost discuții, dar data înscrisă pe pisania sub forma unei benzi ce desparte registrul inferior de cel superior, în pronaos, indică perioada de domnie a lui Petru Voievod de la Argeș, rămas în istorie cu numele de Radu Paisie. Coordonarea lucrărilor de construcție și, mai probabil, contribuțiile financiare la ridicarea bisericii îi așează între ctitori pe și pe Stroe, vel spătar, un apropiat al domnitorului, înfățișat în pronaos pe peretele de nord și pe egumenul Maxim al Coziei, care este present, tot în pronaos pe peretele de sud, prin patronul său spiritual Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind de altfel înmormântat în pronaosul Bolniței.

Din punct de vedere architectural, Bolnița Coziei este un triconc de tip Cozia, cu particularitatea, subliniată de Carmen Laura Dumitrescu, în lucrarea citată anterior (p. 17), că „supaînălțarea zidurilor și zveltețea siluetei în raport cu proporțiile planului (…) se răsfrâng în mod defavorabil asupra spațiului interior care nu se mai «dilată», ci se înalță ca un fum subțire către înalt, fără ca această senzație ascendentă să fie potențată: ea rămâne doar o aspirație încătușată.”[28] Astfel, bolnița Coziei, concluzionează Carmen Laura Dumitrescu, se „îndepărtează sensibil nu numai de concepția bizantină asupra spațiului interior, dar și de coordonatele spațiale ale bisericilor din Țara Românească”.[29] Grosimea zidurilor, de un metru, este menită să suporte înâlțimea structurii, baza turlei se sprijină în lateral pe două arcuri longitudinale și transversal pe două bolți în leagăn. Absidele laterale sunt flancate de câte două nișe înalte, adâncite în grosimea zidurilor, cu rol de a reduce apărarea bolților asupra pereților laterali, cele din altar având rolul de proscomidie, cea dinspre nord, și de diaconicon, cea dinspre sud. Pronaosul, străpuns de o ușă spre vest și de cinci ferestre, are aspectul unui pridvor închis. Este foarte înalt și boltit în semiciliundru pe axa est-vest.

Decorațiunea exterioară, constând în alternanța sirurilor de cărămidă aparentă cu porțiuni de tencuială în care sunt îngropați bolovani de râu, este împodobită cu arcade pelungi pe porțiunea naosului și altarului și oprite deasupra fetestrelor în dreptul pronaosului, având în partea superioară firide dreptunghiulare. Cornișa este amplă dantelată de cinci șiruri de cărămidă aparentă așezată în „dinți de fierăstrău”. Turla este suplă, cu ferestre înguste, decorate de arcuri în retragere.

Pictura murală de la Bolniță a fost realizată în 1542 – 1543, de meșterii zugravi David și fiul său Raduslav s-a păstrat în mare măsură și este bine conservată. Este „impresionantă prin calitățile sale de fast decorativ” spune Carmen Laura Dumitrescu, „prin modul expresiv de tratare a unor figuri”[30], care sunt întodeauna vii, individualizate, vădind fondul temperamental al pictorului, o desprindere de academismul liniștit de factură paleologă, resimțit în general în pictura murală din Țata Românească în intervalul dintre sec. XIV – XVI.

Cei doi zugravi, e posibil să fi fost de origine sârbă, dar s-au format în ateliere de prim rang ca prestigiu în Balcani, fiindu-le cunoscută atât școala macedoneană de pictură, cât și cea cretantă, și implicit explozia, contemporană lor, produsă la Athos și la Meteore de Teofan Cretanul. Ei își înscriu lucrarea lor de la Cozia între valorile de vârf ale picturii religioase medievale din spațiul românesc, din cel balcanic și printr-un dtudiu temeinc și avizat și în cel european. Și David, și fiul său Raduslav sunt mai mult decât niște simplii zugravi de biserici. Tușele lor sunt largi, exresive, contrastul este puternic subliniat de jocul dintre lumină și umbră, coloritul impetuos, dar nu scăpat de sub control, neîntâlnit în arealul medieval românesc. Iată câteva din trăsăturile ce definesc personalitatea artistică a meșterilor zugravi de la Bolnița Coziei. Aducerea lor aici, pentru a decora ctitoria lui Radu Paisie, pare să aibă la bază intervenția directă a doamnei Despina, descendentă din spița nobiliară sârbească Brancovici. Este cunoscut faptul că doamna Despina a fost o prințesă cultivată, cu gusturi alese, dar aplecată spre inedit, dacă ar fi să ne amimtim de icoanele Mănăstirii Ostrov aflate în present în prima sală a expoziției de artă medieval din Muzeul Național de Artă al României.

 „Dominând, prin așezarea ei pe o coamă de deal și prin zveltețea siluetei, incinta mănăstirii Cozia, biserica bolniței este – din punctual de vedere al aspectului exterior – una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale ale veacului al XVI-lea din Țara Românească, iar ansamblul de pictură pe care îl închide între zidurile ei este unul dintre cele mai bine păstrate.”[31] Realizată în 1542 – 1543 de meșterii zugravi David și fiul său Raduslav  ea s-a păstrat în mare măsură și este bine conservată și restaurată de Constantin Blendea, în 1960. Este „impresionantă prin calitățile sale de fast decorativ”[32], spune Carmen Laura Dumitrescu, „prin modul expresiv de tratare a unor figuri”[33] care sunt întodeauna vii, individualizate, vădind fondul temperamental al pictorului și o desprindere de academismul liniștit de factură paleologă, resimțită în general în pictura murală din Țata Românească în intervalul dintre sec. XIV – XVI.

Cei doi zugravi, e posibil să fi fost de origine sârbă, iar la Cozia să-i fi adus doamna Despina, soția lui Neagoe Basarab și soacră a domnitorului Radu Paisie. Însă, pictura lor trădează formarea în ateliere de prim rang ca prestigiu în Balcani, fiindu-le cunoscută atât școala macedoneană de pictură, cât și cea cretantă, și implicit, amprenta strălucită lăsată la Athos și la Meteore de Teofan Cretanul. David și Raduslav sunt mai mult decât niște zugravi de biserici talentați. Ei își înscriu lucrarea lor de la Cozia între valorile de vârf ale picturii religioase medievale din spațiul românesc și sunt adevărați precursori ai artei portretistice în pictura românească. Portretul lui Stroe spătarul, cele ale ctitorilor, Petru de la Argeș (Radu Paisie), Marco voievod, doamna Ruxandra, cel al lui Mircea cel Bătrân, din pridvor, cel mai vechi portret al voievodului păstrat la Cozia, stau mărturie în acest sens. Și exemplele pot continua cu figurile sfinților militari și ale ierarhilor din altar care lasă să se întrevadă modele vii, ca cele ale picturii de șevalet. Tușele lor sunt largi, expresive, contrastul este puternic subliniat de jocul dintre lumină și umbră, coloritul impetuos, dar nu scăpat de sub control și neîntâlnit în pictura medievală românească.

Picturii din Bolnița Coziei i se recunoaște „o calitate artistică cu totul remarcabilă, o raritate pentru întregul spațiu sud-est european post-bizantin”[34]. Fără a intra în detalii privind programul iconografic, reținem că, Bolnița având o funcție funerară, acesta oferă suport pentru pocăință și mângâiere. Dar, pictura Bolniței degajă „eleganță și fast și nicidecum spiritul unei autorități ascetice”[35]. Personalitatea pictorilor, nivelul lor cultural înalt sunt fără de tăgadă. Expresivitatea chipurilor și tinuta sfinților, unele detalii de arhitectură gotică din scenele narative ce prezintă evenimente biblice, toate acestea sugerează influențe ale mediului renascentist occidental, deși rigoarea canonică și imperativele erminiei bizantine nu sunt tulburate și par a nu-i tulbura la rândul lor pe artiști în libertatea lor de exprimare. Nu știm de unde provin cei doi artiști, doar se presupune că din mediul sârbesc. Dar am putea afla, fiindcă e imposibil să nu mai fi lăsat vreo urmă pe undeva. Tot ce trebuie  să facem este să ne întâlnim cu specialiștii europeni de elită ai artei și culturii religioase. Să-i invităm să vadă și să cerceteze adevăratele  valori pe care Vâlcea le ține deocamdată mai mult prin depozite sau le ignoră, chiar și atunci când sunt la vedere. E bine de știut că Hurezi este azi în Lista Patrimoniului Mondial, criteriul principal de includere în această prestigioasă listă fiind tocmai școala de pictură cristalizată aici și forța ei iradiantă în spațiu și timp.

Vom mai rămâne puțin în fața picturii murale din Bolnița Coziei. Am fost într-o excursie lungă în Italia. Am văzut mai multe lucrări celebre de pictură, decât puteam recepta, deși, le-am căutat, de regulă, pe cele ce îmi erau cunoscute. Tot timpul, însă, am avut în paralel în imagine pictura noastră vâlceană. Nu voia să se dea la o parte de pe retina mea. O cunosc, am dialogat îndelung cu ea, probabil de asta, îmi spuneam. Și, totuși, constatam că ea rezistă în mod surprinzător. În particular, mă preocupa cea din Bolnița Coziei. Însumată, suprafața pictată a Bolniței este în jur de 200 m.p. Dacă, „mult greșitul David”, cum și-a zis pictorul Bolniței, ar fi pictat o suprafață plană, lucrarea rezultată ar fi putut avea  douăzeci de metri lungime și zece metri înălțime. „Judecata de Apoi” a marelui Michelangelo are cca. 277 de m.p. Nu fac greșala să-i pun pe David și pe fiul său Raduslav în balanță cu marele titan și nici să compar ambițiile Papei Iuliu al II-lea cu cele ale lui Radu Paisie, dar nici nu pot să nu văd că într-o bisericuță modestă ca dimensiuni, față de colosalele catedrale italiene, poate să fie adăpostită o lucrare impresionantă. Și nu prin dimensiuni, ci prin excepționala ei execuție. Ea aparține Renașterii și își lansează mesajul său profund umanist în fața morții și a învierii. Scena reprezentând „Necredința lui Toma” este considerată una dintre cele mai izbutite realizări ale artei plastice medievale românești.

Frescă este o pictură murală executată pe tencuiala proaspătă. Desenul și așternerea culorilor trebuie să fie executate rapid și cu precizie pe tencuiala udă. Talentul și tehnica bine însușită se vor reflecta în reușita operei finale. Nu se pot face corecturi sau adaosuri pentru că vor ieși la iveală, nu pot fi ascunse. „Un artist care pictează o frescă trebuie să facă în decurs de o zi o muncă pentru care unui sculptor îi trebuie o lună”[36], spunea Giorgio Vasari.

 PICTURA BRĂNCOVENEASCĂ DE LA COZIA

În secolul al XVIII – lea, la Cozia se reface pictura din naos și altar și este pictat pridvorul, în stilul conturat deja al școlii hurezene de pictură. În naos lucrează, între anii 1704 – 1705, zugravii Preda şi fiii săi Ianache, Sima şi Mihail, din porunca şi pe cheltuiala marelui paharnic Șerban Cantacuzino Măgureanul, rudă apropiată a marelui domnitor Constantin Brâncoveanu.

Deşi programul iconografic iniţial, cel din secolul al XIV-lea, a fost păstrat, noua frescă din naos defineşte o atmosferă substanţial deosebită de cea cu care te întâmpină, la Cozia, fresca din pronaos (sec. XIV). Se pune un accent deosebit pe tratarea narativă a evenimentelor biblice. Personajele, decorul, bogăţia vestimentaţiei, finisarea delicată şi expresivă a figurilor, recompun într-o manieră specifică artei brâncoveneşti, filonul spiritualităţii bizantine. „Pantocratorul” domină spaţiul central din înălţimea turlei, sublimând lumina care pătrunde în fascicole prin ferestrele înguste si alungite ale acesteia. „Liturghia îngerească”, „proorocii” și „apostolii” ocupă spațiile tencuite ale turlei, iar în pandantivii prin care aceasta se sprijină pe arcele de dedesupt, sunt pictați cei patru evangheliști. Semicalotele absidelor laterale găzduiesc, la nord, „Anastasisul” (Coborârea în Iad a Mânturitorului) și „Pogorârea Sfântului Duh”, la sud. Pe timpanele în seceră de sub turlă sunt pictate: Buna Vestire (est); Nasterea Domnului (sud); „Întampinarea Domnului” (vest); „Botezul Domnului” (nord). Pe timpanul peretelui despărțitor, scena aleasă a fost Schimbarea la Față. Sub bolți, respectând erminia bizantină, de jur împrejurul naosului, în sensul acelor de ceasornic, începând din latura sudică a altarului, pe două benzi succesive, sunt reprezentate cronologic minunile, pildele şi patimile Mântuitorului. În registrul inferior, în costume bogate, sunt pictaţi sfinţii militari (Gheorghe, Teodor Stratilat, Mina, Eustatie Plachida, Nikhita, Mercurie, Teodor Tiron) şi doctorii fără arginţi (Cosma și Damian). Intrarea în naos este străjuită, de pe cei doi pilaștrii laterali, de arhanghlii Mihail şi Gavriil, iar în absida de pe peretele de sud, este pictată o remarcabilă icoană „Deisis”, înfăţisându-l pe Iisus Hristos ca Împărat şi Mare Arhieru, având în dreapta pe Maica Domnului şi în stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Pe  peretele despărtitor dintre naos si pronaos, spre sud, este pictat tabloul votiv reprezentându-i pe Mircea cel Bătrân şi pe fiul său Mihail închinând Maicii Domnului macheta bisericii. Cei doi sunt îmbrăcaţi în costume de cavaleri apuseni. Atrage atenţia pumnalul atârnat la brâul lui Mircea cel Bâtrân, pentru că, în biserică domnitorii intrau fără arme. Simetric, spre nord, este înfăţişată familia Cantacuzinilor, lor datorându-se amplele lucrări de la Cozia, din secolul al XVIII – lea (adăugarea pridvorului, refacerea picturii din altar şi naos, refacerea corpului de chilii).

Tot echipa condusă de meșterul zugrav Preda realizeează și fresca din altar. Bolta acestuia este consacrată Maicii Domnului cea mai înaltă decât cerurile” (Platytera) şezând pe tron şi avându-l în braţe pe pruncul Iisus Hristos binecuvântând. De o parte şi de alta este străjuită de arhanghelii Mihail şi Gavriil. Deasupra sfintei mese, tabloul central este consacrat temei Iisus – Pâinea vietii („Agneț”), imagine metaforică a Sfintei Taine a Împărtăşaniei. Primul registru revine sfinţilor ierahi, autori de liturghi si făcători de minuni (Ioan Zalaust, Grigorie Bogoslav, Vasilie cel Mare, Spiridon s.a.). Programul iconografic al altarului continuă cu remarcabile realizări având ca temă: Cortul mărturiei, „Naşterea Maicii Domnului”, „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, „Cina cea de taină”.

 Pridvorul, adăugat tot de Șerban Cantacuzino și familia sa, a fost pictat, între anii 1705 – 1707, de zugravii hurezeni Andrei, Constantin și Gheorghe, Constantin fiind, de fapt, Constantinos, coordonatorul echipei de pictori de la Hurezi. Tema principală a picturii din pridvor este cea a „Judecății de Apoi”.

Tot școlii brâncovenești îi aparține și pictura din paraclisul de nord, ctitorie a arhimandritului Ioan de la Hurezi, terminat în 4 septembrie 1710 și distrus, în 1859, de furia Oltului care a prăbușit contrafortul ce susţinea spre nord-est zidul exterior al cetăţii. S-a păstrat parţial pictura de pe pereţii de sud şi vest. Tabloul votiv de pe peretele de vest îl are reprezentat, alături de episcopul Damaschin al Rămnicului, mitopolitul Antim Ivireanul și domnitorul Constantin Brâncoveanu pe Mircea cel Bătrân, în inconfundabilul său costum de cavaler apusean. Aceasta este cel de-al treilea portret istoric al domnitorului, păstrat la Cozia. Zugravul Iosif mai lasă pe holul de acces spre intrarea în paraclis, o pictură rară înfățișând Muntele Athos, cea mai cunoscută, cu aceeași temă, în arealul subcarpatic fiind cea din pridvorul Mănăstirii Polovragi.

SECOLUL AL XVI-LEA LA COZIA

După două sute de ani și o mulțime de domnii trecătoare și intersectate, multe violențe și interese, ambiții și trădări, Sfântul Neagoe Basarab reașază Țara Românească pe calea pașnică a propășirii culturale și solidarizării în jurul pivotului ei spiritual, ortodoxia. La Cozia, în 1517, el repară biserica şi o parte din clădiri, construieşte cele două fântâni, havuzul din faţa bisericii şi cişmeana de sub ceardacul de pe latura de nord, cunoscută sub numele de „fântâna lui Neagoe Basarab”. Mărturie a lucrării domnitorului cărturar stă inscripţia de pe zidul de nord al bisericii mari.

Radu Paisie, construiește Bolnița Coziei, despre care tocmai am vorbit, în 1542 – 1543. Frumoasa prințesă Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab, era soția lui la aceea dată, după ce anterior, ea fusese soția eroicul său frate cu un destin tragic, Radu de la Afumați, care însă, îl alungase de pe tron pe tânărul Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab. În plan secund, simțim prezența neconsemnată expres în cronici, a Despinei Milița Doamna, fiică a Despotului Ioan Brancovici al Serbiei, cu filiație din casa imperială bizantină, „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”– după cele spuse de Nicolae Iorga.

In timpul primei domnii a lui Mihnea II Voievod („Turcitul”), ieromonahul Amfilohie construieşte, în 1583, paraclisul din colțul de sud-est al cetății, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (o biserică destinată uzului domnitorilor și înalților ierarhi bisericești aflați în trecere pe la Cozia); repară şi clădește din nou chiliile din aripa de sud-est; repară şi se întăreşte zidul dinspre Olt al cetăţii. În afara construcțiilor, se mai păstrează de atunci, icoana de hram a paraclisului, deasupra intrării dinspre „casele domnești” (actualul muzeu al mănăstirii).

Datorită prestigiului ctitorului său, Mircea cel Bătrân, și purtării de grijă și sub aspect material pe care acesta i-a acordat-o Coziei, iar descendenții lui la tron au respectat-o tocmai datorită acestui prestigiu, dar, desigur, și datorită  întăririi ei prin dur blestem: „Cine s-ar încumeta dintre cei mari și cei mici să schimbe cele de mai sus scrise și să strice chiar și puțin, unul ca acela să fie blestemat de domnul atotțiitorul și de preacurata născătoare de Dumnezeu și de toți sfinții și de aici și din veacul viitor și să fie socotit cu toți cei ce s-au lepădat de domnul și l-au dat pe el morții.” [37].  Mănăstirea Cozia deținea, încă din secolul al XV-lea, unul dintre cele mai importante domenii feudale din Țara Românească. Mulți dintre stareții cozieni au provenit la rândul lor din famili nobiliare și au jucat un rol important în istoria vremii.

UN EPISOD APARTE ÎN ISTORIA COZIEI: CONFLICTUL CU MIHAI VITEAZUL

Începutul veacului al XVII-lea este marcat la Cozia de prezența  doamnei Teodora, mama lui Mihai Viteazul, care se călugărește aici după moartea acestuia, iar, în 1605, sfârșindu-se din viață, este înmormântată în biserica mare, alături de Mircea cel Bătrân. Prezența unei femei la Cozia, într-o mănăstire cu reguli athonite, este ciudată, mai ales că Paul de Alep consemnează, în 1657, că „regula stabilită de răposatul Mircea cel Bătrân”, adică, interzicea accesul femeilor între hotarele mănăstirii, era în funcțiune. Conflictul dintre Mihai Viteazul  și Mănăstirea Cozia a fost unul declarat. Domnitorul se arăta intrigat de desele schimbări de stareți de la Cozia, de uzanța încetățenită, în vremea sa, de a se cumpăra stăreția bogatei mănăstiri și nu ezită  să ia mănătirii 20.000 de aspri pentru campaniile sale militare. Este evident, că în timpul domniei lui Mihai Viteazul, regimul athonit al Mănăstirii Cozia nu mai era de actualitate, din moment ce mama sa se călugărește la Cozia. Pe de altă parte, se pare, că ce nu poate el să-i convingă pe călugării cozieni, este să-l cunune cu doamna Stanca, motiv pentru care, în legendele locale, rămâne povestea schitului modest în care a avut loc această cununie. Sunt cunoscute, în Vâlcea, două astfel de locuri. Cel mai vehiculat este Biserica „Toți Sfinții” din Proieni, evident cea anterioară celei de azi care este refăcută, fiind datată în anul 1798. Cel de-al doilea este situat undeva în zona de sud a județului Vâlcea, pe drumul străvechi ce lega peste deal satul Crețeni de satul Mitrofani. Este vorba de  Schitul Verdea, denumit de localnici, încă și în anul 2000, Schitul lui Mihai Viteazul, în fapt, o frumoasă biserică de lemn care a ars în anul 2000, într-o împrejurare banală. Îngrijitorul care o pregătea pentru hramul de a doua zi (Sfântul Ilie !) a dat foc unui cuib „de viespari”, iar focul nu a mai putut fi oprit. Biserica rămăsese, însingurată, demult, în mijlocul livezilor.

Legendele sunt legende. Sâmburele lor de adevăr nu poate să fie contestat, dar, nici transformat în adevăr științific. Certe sunt, însă: testamentul maicii Teofana, cu posibile semnificații reparatorii pentru Mănăstirea Cozia (a se vedea cei 20.000 de aspri, pe care Mihai Viteazul nu i-a mai returnat niciodată Coziei!) și mormântul ei, așezat lângă cel al lui Mircea cel Bătrân, în pronaosul Coziei. Oare, ar fi îngăduit asta, prințul Mircea, cel care nu și-a înfățișat soția în tabloul votiv al necropolei sale de la Cozia, unde doar el și fiul său Mihail apar, iar lucrurile se repetă la Bolnița Coziei, după un secol și jumătate?!

 CTITORII COZIENE DIN SECOLUL AL XVII-LEA

În secolul al XVII-lea, exemplul marelui domnitor ctitor, Constantin Brâncoveanu, este urmat și de egumenii Coziei. Ei devin ctitori de biserici și mănăstiri. Rolul Coziei, de centru cultural și spiritual, câștigat  încă de la înființarea ei, primește dimensiuni concrete, materiale. Ei își vor lega numele de importante centre monahale.

Mitropolitul Teodosie, ocupă scaunul de mitropolit  din 1668 până în 1708, cu o întrerupere între anii 1672 – 1679, când a fost înlocuit de un alt cozian, de Varlaam arhimandritul. El reface schitului Cetățuia din Râmnicu Vâlcea, aflat în ruină. Schitul Cetățuia este, după tradție, locul în care Radu de la Afumați și fiul său au fost asasinați în biserică, crimă care a dus la părăsirea schitului. La sfârșitul secolului al XVII-lea, mitopolitul Teodosie construiește Biserica Sfântul Gheorghe din Râmnic (cea din piață mare) și reface Cozia Veche. Este un strălucit cărturar, în timpul său fiind tipărită Biblia de la București, din anul 1688, prima biblie tradusă complet în limba română, de fraţii Radu Greceanu şi Şerban Greceanu.

Varlaam Arhimandritul, mai întâi episcop al Râmnicului (în 1671-1672) și apoi mitropolit al Țării Românești, între anii 1672 – 1679, este ctitorul mănăstirilor vâlcene de la Turnu și Fedeleșoiu, al mănăstirii  Trivale (Pitești) și Strihăreț (Slatina). În timpul păstoririi sale ca mitropolit al Ungrovlahiei, Varlaam a adus de la Kiev, în 1678, presa tipografică şi litere chirilice, greceşti şi latine, înfiinţând Tipografia Cărţilor Bisericeşti la Mitropolia din Bucureşti.

Episcopul Ștefan al Râmnicului (1679 – 1693), este ctitorul Mănăstirii Sărăcinești. Spirit ales și cultuvat, în urma lui au rămas mai multe manuscrise executate cu o caligrafie frumoasă și bogate în ornamente artistice. În timpul lui, ca egumen al Coziei, îl încurajează pe Mardarie Cozianul să scrie „Lexiconul slavo – român și tâlcuirea numelor” ( în 1649) cuprinzând 4575 de cuvinte slave traduse în limba română,  operă ce stă la originea dicținarelor de mai târziu. 

SECOLUL AL XVIII ADUCE TRANSFORMĂRII IMPORTANTE LA COZIA

Ansamblul Mănăstirii Cozia, în secolul al XVIII, trece printr-o serie de transformări importante pe care le vom prezenta succint, în ordine cronologică.

1704 – 1707: În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino Măgureanu, „biv vel paharnic” şi familia sa, deschid un amplu şantier la Mânăstirii Cozia: se adaugă pridvorul din faţa bisericii mari; sunt modificate ferestrele, fiind mult deschise pe lungime, păstrându-şi forma originară (din timpul lui Mircea) doar în partea superioară; se execută şi se montează jilţul de piatră din pridvor şi ancadramentul uşii bisericii mari, cu pisania măiestrit lucrată; se construiesc cele patru foişoare, două pe latura de sud şi două pe cea de nord, cele cinci camere domneşti boltite şi bucătăria brâncovenească; sunt refăcute picturile din naos şi altar de zugravii: Preda şi fiii săi Ianache, Sima şi Mihail; este pictat pridvorul din faţa bisericii de zugravii Andrei, Constantin (conducătorul echipei de zugravi de la Hurezi) şi Gheorghe.

1710: Ioan Arhimandritul de la Hurezi construieşte în partea de nord-est Paraclisul cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, cele două camere boltite şi foişorul. Reface toată partea nordică a cetăţii.

1716 – 1717: În timpul stăpânirii austriece, se fac primele întăriri la redutele care apărau, spre apus, curtea exterioară a cetăţii. Maiorul Jhohann Weiss întăreşte zidurile care împrejmuiau mânăstirea, aceasta devenind un punct strategic important pe „calea carolingiană” (denumită astfel după Carol al VI-lea), alături de Arxavia, fortificaţie ridicată, pe malul Oltului, în dreptul localităţii Câineni, pe ruinele unor întăriri  din timpul romanilor.

1788: Mânăstirea este grav afectată în timpul războiului dintre turci şi austrieci.

1794: în timpul domnitorului Alexandru Moruzi, egumenul de atunci al Coziei, Teodosie, construieşte catapeteasma actuală, din zid, în tehnica stucaturii.

Cea mai veche imagine a ansamblului Mănăstirii Cozia este releveul maiorului austriac Johann Weiss, realizat în 1728-1731, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia, după Pacea de la Pasarowitch, din 21 iulie 1718.  Documentele vremii marchează colaborarea „secretă” cu stăpânirea austriacă, a marilor familii nobiliare oltenești, care n-au încetat vreodată, după Mircea cel Bătrân, să-și facă propriul lor joc de putere în Țara Românească. Astfel, încă din 1716, începe să fie construită „Via Carolina”[38], primul „drum” ce va putea fi străbătut pe Defieul Oltului (Turnu Roșu – Cozia) de atelaje pe patru roți. El va fi finalizat în 1722,  la un mileniu și jumătate după cel roman, care lega direct, pe Valea Oltului, Castrul Arutela de la Cozia de cele din Racovița (Praetorium I și II). Este ieșirea în modernitate a Mănăstirii Cozia, din Evul Mediu al secolului al XIV-lea. Nu-i i-a fost neapărat prielnică această ieșire, mai ales că, administrația austriacă preia sub direct control economic domeniile feudale ale mănăstirilor domnești din Oltenia[39], deci și pe cel al Coziei. Între altele, mănăstirilor domnești li se ia și dreptul de a-și numi stareții, drept întărit prin hrisovul ctitoricesc, la care și unii domni pământeni și unii arhierei au atentat prin vremuri.    Dar să revenim la monument, deși, el greu poate fi detașat de istoria lui. Cum arăta Cozia în releveul lui Johann Wiess?  Cu adaosurile din secolul al XVI-lea (paraclisul și refacerea chiliilor din colțul de sud-est al cetății) și cele din secolul al XVIII-lea, (pridvorul bisericii mari, paraclisul lui Ioan de la Hurezi și refacerea chiliilor de pe latura de nord), în esență, ansamblul monastic din releveul lui Johann Weiss, amintește de conturul originar al ctitoriei lui Mircea cel Bătrân. O cetate interioară, cu biserica mare în centru, înconjurată de chilii pe toate patru laturile, cu poarta de acces și turnul clopotniței spre vest (făcând unghi drept cu corpul chiliilor aflate în prelungirea celor dinspre sud, ce adăpăstesc azi stăreția mănăstirii). Spre vest, exista o curte exterioară, cu funcțiuni diversificate, având în vedere, funcția strategică a așezării și, faptul că, încă de la Mircea cel Bătrân, obștea coziană avea privilegiul de a vămi mărfurile ce tranzitau Valea Oltului.

În timpul stăpânirii austriece mânăstirea, devine un punct strategic important pe „Via Carolina”, curtea exterioară fiind întărită pe colțurile dinspre vest cu două redute, iar întregul ansamblu cu ziduri de apărare spre nord și sud.  Multe evenimente se vor fi întâmplat între zidurile Coziei de-a lungul acestui secol XVIII, început sub auspiciile artei și culturii brâncovenești și terminat cu distrugerile suferite de așezare în anul 1788, în războiul ruso – austiaco – turc (1787 – 1792).

„UN MONUMENT ISTORIC APROAPE EGAL CA VECHUME, CU ȚATA” [40]– TRANSFORMAT ÎN PUȘCĂRIE

Secolul al XIX-lea, cu toată strădania egumenilor cozieni de a ține mănăstirea pe linie de plutire, a început sub auspicii nu tocmai favorabile pentru ea. După atacul turcilor toate clădirile au avut nevoie de reparații, cel mai grav afectate fiind cele ce alcătuiau incinta exterioară și întreaga latură de vest a incintei bisericii mari. La insistenţele egumenului Nifon Rusăilă (Sevastis)[41] şi ale mitropolitului Neofit, pe lângă Ministerul Cultelor, încep lucrări de rezidire la Cozia. Între anii 1847 – 1863, au fost dărâmate clădirile incintei exterioare care se întindeau până la şosea şi vechea clopotniţă a mânăstirii, care închidea latura de vest a incintei interioare a mânăstirii. Materialul de la demolări a fost folosit pentru a îndrepta terenul pe carea s-au construit două paviloane pentru reşedinţa de vară a domnitorului, cunoscute sub numele de pavilioanele Bibescu (azi se mai păstrează doar cel din stânga, în care funcționează trapeza obștii coziene). Clopotele dăruite de Mircea cel Bătrân au rămas, „trântite pe jos”, până în 1872, când, superiorul mănăstirii, Agatanghel Dumitrescu, fratele Sfântului Calinic de la Cernica, le-a ridicat pe stâlpi de piatră.Vitregiile însă se țin lanț la Cozia. În 1859, valurile Oltului dărâmă contrafortul dinspre nord-est al cetății şi odată cu acesta se prăbuşeşte, aproape în întregime, paraclisul construit de Ioan de la Hurezi, în 1710. Rămân doar cei doi pereți care făceau corp comun cu chiliile. Ca și în cazul tuturor celorlalte mănăstiri, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, averea Coziei a fost secularizată.

Anul 1880, găsește Cozia transformată în închisoare și va avea această destinație până în anul 1893. Obștea, câtă mai era, este mutată la Bolniță. Acest statut nou al ctitoriei lui Mircea cel Bătrân îl va determina pe Mihai Eminescu să ia poziție, în 12 septembrie 1882, într-un articol din ziarul Timpul: „Cozia, unde e îmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e îmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”

De la Dieudonné Auguste Lancelot, litograf, gravor și ilustrator francez, care a călătorit în Tările Române, ne-a rămas o lămuritoare imaginea a Coziei, din 1860.

Din perspectiva unei corecte viziuni asupra valorilor moștenite de un popor, iar mănăstirile voievodale fac parte din aceste valori, lucrările executate la Cozia în timpul lui Nifon Sevastis, începând cu anul 1847 și derulate timp de 16 ani, s-au soldat cu pierderi incalculabile pentru imaginea originară a ansamblului ridicat de Mircea cel Bătrân la Cozia. Demolarea unei întregi laturi a incitei interioare, cea care înconjura biserica mare, a fost, fără îndoială, o decizie nefericiă. La fel ca și cea a demolării incintei exterioare și ridicarea pe locul ei a celor două construcții („pavilioanele lui Bibescu”) fără prea mare legătură cu spiritul locului. Lucrările, nu de refacere a distrugerilor suferite de Cozia, ci de clară înnoire, au fost conduse de arhitectul Johann Schlatter[42]. Una din urmările acestei decizii, când cea corectă ar fi fost consolidarea cetății, a fost prăbușirea paraclisului lui Ioan de la Hurezi, în anul 1859. În monografia sa închinată Coziei, arhim. Gamaliil Vaida face o evaluare sintetică, dar la obiect: „Între anii 1800-1920, doi factori au contribuit la dărăpănarea și decăderea ansamblului monastic de la Cozia: lipsurile materiale, dar mai ales îngustimea vederilor social-culturale în înțelegerea rolului și importanței mânăstirii Cozia. Astfel, mânăstirea Cozia, din izvor de artă, cultură și spiritualitate, dar nu mai puțin din document viu de istorie și tradiție, a devenit un simplu edificiu căruia i s-a dat alte întrebuințări, ca: «pușcărie», «Azilul Doamna Elena», «lagăr pentru prizonieri» în timpul războiului din 1916 – 1918 și chiar grajd pentru cai, în aceeași perioadă, amenajat până și în biserica voievodală!…”[43]

Starea de lucruri începe să se schimbe începând cu anul 1920, când Cozia intră în vizorul Comisiunii Monumentelor Istorice. Se începe cu refacerea acoperișurilor de la Bolniță și biserica mare, iar în 1925, se consolidează pictura din biserica mare și sunt înlăturate tencuielile exterioare, scoțându-se la lumină aspectul inițial al acesteia, așa cum îl putem vedea și astăzi. Șantierul continuă, până în 1930, cu consolidarea turlei bisericii mari și lucrări generale de restaurare a ansamblului. Următorul moment important a fost amplul șantier de restaurare din anii 1958-1959, condus de reputatul inginer Alexandru Cișmigiu. Au fost consolidate și restaurate, în această perioadă, chiliile și a fost reconstituit paraclisul lui Ioan de la Hurezi. Va fi demolat pavilionul din dreapta, aflat în colaps, al cărui comanditar a fost domnitorul Gheorghe Bibescu. În 1960 – 1962, se construiesc scările spre Olt şi zidurile de protecţie exterioare. Tot în anul 1960, începe cercetarea arheologică și conservarea ruinelor incintei exterioare și va fi restaurată pictura Bolniței, de Constantin Blendea. Între anii 1983 – 1985, prin contribuția obștii coziene, este restaurată pictura bisericii mari, coordonatorii lucrării fiind Ion Neagoe (pronaos) şi Viorel Grimalschi (naos). Ulterior va fi restaurată și pictura din cele două paraclise.

Având în vedere agresiunile care nu au contenit să se abată asupra necropolei lui Mircea cel Bătrân, în istoria ei îndelungată de peste șase sute de ani[44], Biserica „Sfânta Treime” a Coziei a rezistat, am spune miraculos, dacă nu am avea în vedere înalta măestrie a zidarilor, zugravilor, pietrarilor care au ridicat-o pe verticală și au împodobit-o cu mult rafinament, respectul voievozilor pământeni pentru ilustrul lor înaintaș, dar și strădaniile prin veacuri ale stareților ei și ale obștii monahale, care a numărat mulți cărturari de renume, ziditori la rândul lor de spiritualitate și cultură românească – imnograful Filotei monahul, ieromonahul Isaia (copist de manuscrise), Mardarie Cozianul (autorul unui veritabil dicționar slavo-român), chir Ștefan ieromonahul, ș. a.

Se mai cuvine să adăugăm: Cozia este azi mănăstirea din România cu cel mai mare număr de vizitatori. Pentru cei mai mulți e locul unde se întâlnesc cu Mircea cel Bătrân, iar Mircea cel Bătrân e istoria pe care ne-am fi dorit-o.

[1] Valeriu Anania, Cerurile Oltului, editată de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1990, p. 30.

[2] Valeriu Anania, op. cit., p. 30.

[3] Paul de Alep, traducere de M.M.Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Călători străini despre Ţara Românească, vol IV, patrea I, Bucureşti, 1976, p.182.

[4] A.S.B., Condica Mânăstirii Cozia, nr. 209, f. 44 – 45.

[5] „Muntele lui Teofil”, ” Pârâul lui Antim”, „Dosul Tomii”, ” Călugărul” ş.a.

[6] Tit. Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, Bucureşti, 1957, p. 28.

[7] Documente privind istoria României (DIR), veacul XIII, XIV şi XV, B, Ţara Românească (1247 – 1500), Bucureşti, 1953, p. 42.

[8] Ibidem, p.43.

[9] 4 Emil Lăzărescu, Data zidirii Coziei în «Studii şi cercetări de istoria artei», IX  (1962), nr. 1, p.107 – 137

[10] N. Constantinescu, Cercetările arheologice de la Cozia, Mitropolia Olteniei, XVII, nr. 7 – 8, Craiova, 1965, p. 600 – 601.

[11] Paul de Alep, traducere de M.M.Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Călători străini despre Ţara Românească, vol IV, patrea I, Bucureşti, 1976, p.182.

[12] Tit. Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, Bucureşti, 1957, p. 28.

[13] Arhim. Gamaliil Vaida, Mânăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, 600 de ani de existenţă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu Vâlcea, 1986, p. 209.

[14] Arh. P. Antonescu, Mânăstirea Ciozia, Studiu arheologic, Bucureşti. 1903, p. 30.

[15] Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 116.

[16] Contaminarea structurii trilobate cu cea bizantină în cruce greacă închisă.

[17] Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, I, Epoca medie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p.335.

[18] Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 114

[19] Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 540.

[20] Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, I, Epoca medie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 540

[21] Alexandru Nancu, Înălțătoare smerenie. Dimensiuni spirituale în arhitectura bisericii mânăstirii Cozia, Revista Ianus, 2002

[22] Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, I, Epoca medie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 540

[23] Gabriel Millete, L’ Ancient Art Serbe, după N. Ghica-Budești, B.C.M.I. fasc. 59, București, 1938, p. 29 – 30

[24] Răzvan Theodorescu, Grădina valahă, cd-rom, ITC, Bucureşti

[25] Vasile Drăguț, Prefața la Istoria picturii bizantine de Viktor Lazarev, Editura Meridiane, București, 1980, p. 21.

[26] Elisabeta Negrău, Mănăstirile Olteniei. Artă și spiritualitate, p. 21

27.Elisabeta Negrău, Mănăstirile Olteniei. Artă și spiritualitate, p.

[28] Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Editura Meridiane, București, 1978, p.

[29] Carmen Laura Dumitrescu, op. cit., p.

[30] Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Editura Meridiane, București, 1978, p. 16

[31] Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, Editura Meridiane, București, 1978, p. 16

[32] Carmen Laura Dumitrescu, opera cit.,

[34] Elisabeta Negrău, Mănăstirile Olteniei. Artă și spiritualitate, p. 79

[35] Carmen Laura Dumitrescu, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, p. 74

[36] Georgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre, Florența,1550

[37] D.R.H. ­­­– P. Panaitescu și Damaschin Miocm, B.Țara Românească, vol I, Bucuresti, 1966 – Hrisov, Mircea cel Bătrân, 20 mai 1388, p. 27

[38] Numită astfel, după numele împăratului Carol al VI-lea, al Sfântului Imperiu Roman (1711 – 1740)

[39] Șerban Papacostea, Oltenia sub stapanirea austriaca, 1718 – 1739,  Editura Enciclopedică, București 1998, cap. IV. Viața bisericească și cultura, p. 288 – Mănăstirile  „domneşti” din Oltenia erau următoarele: Tismana, Cozia, Bistriţa, Hurezi, Polovragi, Govora, Arnota, Sadova, Brâncoveni, Strehaia, Motru, Mamul, Ostrovul.

[40] Mihai Eminescu, Ziarul Timpul, 12 septembrie 1882

[41] Nifon Rusăilă, călugărit la Mănăstirea Cernica, devine stareț la Cozia în 17 octombrie 1839. În 1843, a fost hirotonit arhiereu vicar la Mitropolia Ungrovlahiei, primind numele de Nifon Sevastis, dar își păstrează funcția de stareț al Coziei, până în 14 septembrie 1850, când este ales mitropolit al Ungrovlahiei. În 11 ianuarie 1865, devine întâiul “mitropolit primat” al României. A fost primul președinte al Senatului (1864 – 1868).

[42] În Vâlcea, îl vom regăsi pe arh. Johann Schlatter la Bistrița (1845 – 1856) și la Arnota (1851-1863)

[43] Arhim Gamaliil Vaida, Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, p. 59

[44] 628 de ani, în 2016

Anunțuri