e sumbru iubutul meu
sumbru și snob ca o lăcustă
cărându-și cocoașa vieții în spate
strivește mereu cu degetul mare
moarte și elegante petale
în semn că teama poate fi alungată
cale înapoi nu mai e
și atunci hrănește cuvinte
și dă cu zarul în sticla ferestrei
să sperie sosia ce zâmbește tălâmb de afară
Ligia Rizea 