ARHITECTURA BALNEARĂ DIN STAŢIUNEA CĂLIMĂNEŞTI – CĂCIULATA (între opţiunea pentru indentitate sau disoluţie).

Staţiunea Călimăneşti-Căciulata este situată la poalele Carpaţilor Meridionali, în Depresiunea Jiblea – Berislăveşti, ocupând sectorul vestic al acesteia, la 45º15’ latitudine nordică şi 24º22’ longitudine estică. Are o altitudine medie de 280 m faţă de nivelul mării şi o climă blândă, tmperatura medie anuală înscriind-se între ± 10º C.

Depresiunea a fost locuită din cele mai vechi timpuri, cercetările arheologice scoţând la iveală dovezi ale culturii de prund, ale epocii bronzului şi ale civilizaţiei geto-dacilor. În secolele II-III d.Hr. romanii au construit la ieşirea din defileul de la Cozia castrul Arutela. Prima atestare  documentară a localităţii Călimăneşti datează din 20 mai 1388 şi o constituie un hrisov al voievodului Mircea cel Bătrân care înzestrează Mănăstirea Cozia, printre altele, cu satele Călimăneşti şi Jiblea. Datorită edificării aici a Mănăstirii Cozia, după secolul al XIV-lea se dezvoltă în zonă o puternică vatră sprituală, Mănăstirea Cozia stând la baza mănăstirilor Ostrov, Cornet, Turnu, Frăsinei şi Stănişoara.

Izvorul nr. 1 Căciulata

Varietatea apelor minerale – cu privire la compoziţia chimică (sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, magneziane, iodurate etc.), gradul de mineralizare (oligominerale, hipotone, izotone, hipertone), temperatură (reci şi termale) – şi efectele lor curative în afecţiunile digestive, renale, metabolice, reumatismale, alergice, dermatologice, au adus, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, notorietatea europeană a staţiunii Călimăneşti, prin medaliile obţinute la Expoziţia Universală de la Viena din 1873 şi de medalia de aur şi „Diploma de Grand – Prix” obţinută la Bruxelles în anul 1893

Foarte probabil, în termele romane era utilizată apa termală de la Bivolari, dar, cu certitudine, apele sulfuroase erau cunoscute şi utilizate la începutul secolului al XVI-lea, după cum atestă însemnările de la 1520, ale lui Gavriil Protul de la Sfântul Munte Athos: … „ şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noşti acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”  (Tit. Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, Bucureşti, 1957, p. 28).

La începutul secolului al XIX-lea – conform însemnărilor dr. Ştefan Vasile Episcopescu, (Apele metalice ale României Mari) – “unii ţărani din Călimăneşti, au avut în casele lor, (…) pe Aga Iusuf şi pe Selim Bei din Rusciuc, cărora le făceau băi sulfuroase…”.  Procedura consta în încălzirea cu pietre arse în foc a apei transportate de la pârâul Puturoasa, în butoiaşe de lemn, iar baia se făcea în căzi de lemn şi era urmată de masaje cu uleiuri parfumate. Această modalitate de cură balneară se mai practica încă pe la jumătatea secolului al XX-lea.

Momentele determinante în istoria viitoarei staţiuni le constituie însă, descoperirea şi captarea Izvorului nr. 1 de la Căciulata şi recomandarea dr Carol Davila, din 27 mai 1855, de a se înfiinţa la Călimăneşti un stabiliment balnear pentru militari.

Izvorul nr. 1 de la Căciulata, exploatat iniţial de călugării cozieni Partenie şi Ghenadie, este menţionat de C.   Marcial în „Curierul românesc”, la 1827 şi este cercetat în anul 1828, din porunca domnitorului Grigore Ghica, de dr. Mayer, urmat de dr. Karl Fredrich Siller. În 1830, egumenul cozian Ghenadie face primele săpături la izvor şi amenajează câteva cabine rudimentare pentru băi. Lucrările propriu-zise de captare sunt făcute în anul 1854 de Alexandru Golescu Negru, care îl consideră „o comoară, un izvor unic în felul lui” şi îl popularizează cu entuziasm. Nume prestogoiase, precum cele ale împăratului Napoleon al III-lea al Franţei, împăratului Franz Joseph, preşedintelui Franţei Emil Loubet, arhiducelui austro-ungar Leopold Salvador ş.a., ţes treptat aureola acestui izvor cu rezultate curative de excepţie, îndeosebi în afecţiunile renale. Începând cu anul 1930, apa de la Căciulata începe să fie îmbuteliată, respectiv, 52.951 de sticle în 1930, cu cota de vârf în 1937, când au fost îmbuteliate peste 81.000 de sticle (P.M. Preda, în volumul „Oltenia”, tipărit în atelierele „Ramuri” Craiova, de Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, 1943), iar numărul de vizitatori, conform aceleaşi surse, creşte de la 3464 în 1927, la 4800 în 1938.

Profilarea viitoarei staţiuni are ca repere iniţiale consistente, trasarea şoselei prin centrul staţiunii (aşa cum există ea şi astăzi) şi construirea stabilimentului balnear principal de la Călimăneşti (1881 – 1886), investiţie a Ministerului Domeniilor, care prin remodelarea din anii 1911 – 1912, operă a arhitectului Gheorghe Mandrea, devine palatul emblematic al staţiunii Călimăneşti, cunoscut sub denumirea de Pavilionul Central.

Alte momente importante sunt marcate de: introducerea luminii electrice, în 1890, având ca sursă un motor cu abur, fapt ce înscrie Călimăneştiul în rândul staţiunilor balneoclimaterice din ţară; inaugurarea, în 1902, a căii ferate de pe Valea Oltului, construită de Mihail Râmniceanu, un reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române, (edificiul gării din Călimăneşti, finalizat în 1899, este o remarcabilă construcţie amintind de gara din Sinaia); concesionarea staţiunii, în 1910, Societăţii Govora – Călimăneşti, moment de trecere la exploatarea profitabilă a apelor minerale de la Călimăneşti; construirea uzinei electrice, în 1913, care înlocuieşte motorul iniţial cu abur; declararea Călimăneştiului ca oraş cu statut de comună urbană de categoria a II-a, în 1927.

Din punct de vedere urbanistic, staţiunea Călimăneşti – Căciulata, aşa cum se păstrează astăzi, privită din perspectiva arhitecturii de vilegiatură se împarte în două părţi distincte. Zona hotelurilor şi a vilelor, care se extinde spre nord, începând cu cele două hoteluri Jantea şi Pavilonul Central şi zona caselor particulare ale localnicilor (strada principală), amenajate conform standardelor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, pentru vilegiaturişti.

Dacă cea de-a doua categorie de construcţii aparţine fără excepţie arhitecturii vernaculare şi se compune din construcţii relativ simple şi uniforme ca structură şi funcţionalitate (axate doar pe cazare)  – parter şi etaj, cu accesul asigurat în fiecare încăpere dintr-o sală (galerie), de regulă egală cu lungimea construcţiei (cea mai cunoscută fiind vila Şorlei, datorită unei cărţi poştale în circulaţie la 1928) –, în prima categorie întâlnim, destul de frecvent, construcţii create de arhitecţi, precum şi modele importate din staţiuni celebre (ex: vila Florilor denumită după vechiul proprietar vila dr. Nicolescu, construită în 1942).

Reconstituirea atmosferei de odinioară a înfloritoarei staţiuni, care fără a avea prestanţa unei staţiuni regale ca Sinaia, avea o ţinută distinsă şi beneficia de un peisaj remarcabil, este posibilă numai datorită numărului important de ilustrate păstrate de la începutul secolului XX.

Stilistic, eclectismul, specific după câte se pare arhitecturii de vilegiatură, este prezent. Sunt mai puţin întâlnite decoraţiunile traforate ale foişoarelor, atât de frecvente la Govora, iar opţiunile au înclinat uneori către construirea unor palate miniaturale (vila Cantacuzino, cca. 1850, vila Maior Mihailidi, ante 1912, vila Ştepleanu, devenită vila scriitorilor). Aceste vile, construite de famili înstărite, erau destinate exclusiv membrilor familiilor respective.

O categorie aparte o constituie mini hotelurile destinate exploatării prin închiriere (hotelurile Jantea 1 – 1906, şi Jantea 2 – 1913, hotelul Carpaţi – ante 1922, hotelul Cozia, hotelul Săltea, ulterior Sanatoriul de silicoză, ş.a.), categorie în care pot fi incluse şi edificiile aparţinând unor asociaţii profesionale (ex: vila Baroului Avocaţilor din Dolj, denumită în perioada comunistă vila Puşkin).

În anul 1924, fondul construit destinat vilegiaturii se întregeşte cu Bazarul şi Teatrul (clădirea în care funcţionează actualmente biblioteca orăşenească), iar în Ostrov se construieşte Cazinoul, astăzi dispărut prin supaînălţarea Insulei Ostrov, în urma lucrărilor hdrotehnice de pe Olt. Trebuie să fie menţionate aici, edificiul construit pentru primărie în 1927, o construcţie în stil neoromânesc şi Şcoala generală construită în 1937, pentru că ele întregesc imaginea puterii economice la care ajunsese staţiunea înainte de criza economică din 1938 – 1939.

Amenajarea izvoarelor minerale, a celor două promenade, spre Izvorul nr. 8 (astăzi dezafectată), şi „drumul Geniilor” construit prin pădure, paralel cu şoseaua, în timpul Primului Război Mondial, având ca reper un pod metalic suspendat, precum şi impunătorul pod de piatră care făcea legătura cu Insula Ostrov completează atmosfera de odinioară a staţiunii Călimăneşti.

Un loc aparte în această atmosferă de vilegiatură îl ocupau parcurile: parcul de la Pavilionul Central care în 1903 era amenajat şi îngrijit de grădinarul francez Dubois, înglobând pavilioanele cunoscutelor izvoare nr. 6, 7, 8 şi 14, chioşcul de fanfară şi o fântână arteziană; parcul Ostovului, o adevărată grădină dendrologică, în care pe latura de nord-est era amenajat ştrandul, spre sud cazinoul, o scenă de vară şi o pistă de popice – construcţii care intrau într-un impact destul de nepotrivit cu Schitul Ostrov, ctitorie a lui Neagoe Basarab –, toate dispărute în urma înălţării insulei, cu excepţia valoroasei biserici; parcul din Căciulata cu pavilionul Izvorului nr. 1, şi un stabiliment balnear – primul demolat şi înlocuit de o construcţie inexpresivă, iar cel de-al doilea agresat de construcţii ulterioare alipite de el.

Începând cu anii ’70, îşi fac apariţia noile complexe balneare din Căciulata şi Cozia  şi centrul de greutate se  deplasează spre nordul staţiunii. Efectul acestora a fost scoaterea treptată din funcţiune a vilelor şi vechilor hoteluri, chiar şi Pavilionul Central fiind folosit doar parţial pentru că nu mai satisfăcea standardele cerute de un turism modern (În prezent se încearcă reabilitarea și modernizarea acestui valoros edificiu.)

După anul 2000, toate vilele au fost retrocedate foştilor proprietari, însă după starea de lucruri actuală, aceştia, fie că nu sunt interesaţi, fie nu au resurse financiare să refacă nişte edificii valoroase arhitectural, dar detriorate şi destul de precare sub aspect funcţional. Singura modalitate de protejare a lor de la desfigurările modernizării sau chiar de la dispariţie o reprezintă instituirea regimului de zonă urbană protejată (prin prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2314/2004 de aprobare a Listei monumentelor istorice, actualizată), dar noile tendinţe de dezvoltare turistică, axate pe profitul imediat şi preţul foarte ridicat al terenurilor, exercită asupra vechii arhitecturi balneare o presiune investiţională foarte greu de stăpânit.

Viziunea incoerentă cu privire la dezvoltarea urbanistică, interesul scăzut al administraţiei locale de a avea regulamente ferme de construire în zonele protejate, la care conlucrează tendinţa arhitecţilor contemporani de a se plia după comanda beneficiarului, (de regulă utilitaristă, condiţionată financiar, în detrimentul esteticului), sau uneori aceea de a-şi impune creaţia propie, propunând o arhitectură contrastantă cu atmosfera de epocă, se inserează cu obstinaţie şi par să devină treptat reperele noii atmosfere balneare de la Călimăneşti.

Starea de fapt, în contextul căreia distrugerea unei tradiţii, care s-a materializat prin asimilarea unor modele europeane, fie şi în maniera unui aristocratism provincial, dar în care axa valorică era propulsarea unor standarde competitive, este în prezent manifestă în cazul arhitecturii balneare, ca şi în alte cazuri de trecere post-socialistă la restabilirea unei ordini socio-economice, dictată de o piaţă concurenţială, care nu poate ţine cont de aluviuni istorico-sentimentale. Pe fundalul acestor factori conjuncturali, recuagularea standardelor balneologiei româneşti de acum un secol, care primesc în cazul de faţă, în opinia investitorilor, conotaţii mai degrabă de ordin „afectiv”, decât economic, este un proces complex sub raport  economic şi socio-cultural.

Dacă privim fondul economic al problemei, apele minerale nu-şi pierd calităţile terapeutice, iar investiţiile majore în turismul balnear românesc vor apărea mai devreme sau mai târziu, dar, prestigiul internaţional pe care l-a avut în epocă staţiunea Călimăneşti, nu mai poate fi reconstituit cu uşurinţă, pentru că modelul creat şi atmosfera aristocratică prin care era conservat şi promovat, au fost practic anihilate de comunism.

Privind retrospectiv, staţiunile balneoclimaterice vâlcene au fost iniţial rodul  unei politici economice de stat, investiţiile private fiind ulterioare. Problema conservării patrimoniului balnear construit în prima jumătate a secolului XX, care nu a fost afectat structural de standardele „democratizării” accesului la tratamente balneare, şi restabilirea unui prestigiu de rezonanţă europeană în cazul balneologiei româneşti, ar necesita, în opinia noastră, tot o politică de stat, fundamentală bineînţeles pe un cadru legislativ coerent şi în directă corespondenţă cu reglementările europene în domeniu, dar nu numai…

Istoria patrimoniului arhitecturii balneare din staţiunea balneoclimaterică Călimăneşti, începe propriu-zis cu Pavilionul Central, pus în operă de arhitectul Gheorghe Mandrea. Inventarierea şi cercetarea fondului construit păstrat în prezent ar pune în lumină contribuţia unor valoroşi arhitecţi la conturarea urbanistică a atmosferei de vilegiatură, organic închegată în peisajul deosebit de pitoresc de la poalele Muntelui Cozia. Stabilirea unui regim ferm de protecţie a fiecărui edificiu valoros şi a contextului în care a fost conceput, nu poate fi însă viabilă decât prin adoptarea unei strategii de dezvoltare locală care să-şi propună ca obiectiv principal recuperarea prestigiului de odinioară, de staţiune balneoclimaterică internaţională, pe fondul conştientizării importanţei rolului pe care factorul identitate, valoare tradiţională, stil, îl joacă într-o economie de piaţă.

Altfel, dacă luăm în seamă un retorism de tip gazetăresc, din perspectiva procesului globalizării mondiale este foarte posibil ca reconstituirea fostei Surse nr. 1 din Căciulata, şi valorificarea efectelor terapeutice ale izvorului, unic în felul lui de care se entuziasma Alexandru Golescu Negru, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, să se facă în Dubai.

Ligia Elena Rizea